Moartea partidelor istorice?

Am postat azi un articol scris acum zece ani în care comentam un studiu al domnului Cătălin Zamfir. Reiau aici un citat mai lung, apoi mă voi referi la ce se întâmplă acum:
„O cu totul altă viziune are domnul Cătălin Zamfir, care în studiul său „Procesul politic în tranziția din România: o explicație structurală”, din „Sociologie românească”, vol. I, nr. 1-2, 2003, ediție electronică, susține că după căderea comunismului partidele ar fi trebuit structurate pe așa numita „tehnocrație”, o clasă care vine din statul comunist foarte bine definită și având toate competențele necesare. Aceste partide, treptat, în consens, ar fi construit programe și ideologii proprii. Această socoteală a fost încurcată de partidele istorice, care s-au încăpățânat să nu moară, ba chiar au creat tensiuni și i-au obligat pe „tehnocrați” să se înghesuie în FSN=PDSR=PSD+PD. Activiștii și securiștii au dispărut în studiul domnului Zamfir, dacă nu cumva chiar ei sunt „tehnocrații” fără de care nu putem construi democrația originală ! „Suspiciunea că importante forte politice intenționează să reinstaureze comunismul într-o formă sau alta (gorbaciovism, neocomunism, criptocomunism, „mentalități comuniste”, „apartenența la fosta securitate”) a înveninat relațiile între partide. Chiar recent, în discursul unui important lider politic al opoziției (suntem în 2003!) a apărut acuzația surprinzătoare de „bolșevism”(p.6). Partidele istorice mai mult încurcă, deoarece sunt formate din oameni marginalizați de vechiul regim, deci incompetenți, intelectuali frustrați, răzbunători, sunt dominate de o gerontocrație care este obsedată doar de trecut, de lupta anticomunistă. Partidele istorice și toți cei care se opun partidului „tehnocraților” sunt împotriva democrației. Piața Universității, venirea M. S. Regelui, contestarea alegerilor din 1990 sunt de fapt manifestări elitiste, care se opun „voinței colectivității”. Cuvântul „colectivitate” este un cuvânt cheie în studiul domnului Cătălin Zamfir, ceea ce plasează chiar acest studiu în zona conceptului de criptocomunism ! „Democrația nu mai are nici o legătură cu „voința colectivității”, aceasta putând fi „politic incorectă”, purtătoare a unei mentalități de tip comunist” (p.7), citează oripilat autorul idei după el absurde. Nu înțelege, sau nu vrea să înțeleagă faptul că tocmai această idee este adevărată, că nu ne putem baza pe „voința colectivității” atunci când ea este formată din „oameni de tip nou”, cu creierul spălat, manipulați timp de o jumătate de secol de o foarte bine pusă la punct propagandă, cu mentalitate comunistă, chiar dacă nu se vede acest lucru: este criptocomunistă !”
Rezumând cele spuse de domnul Cătălin Zamfir: autorii oculți ai schimbării din decembrie 1989 ar fi dorit ca partidul unic să trăiască mai departe în FSN, care apoi să fie scindat după model american în două pseudopartide a căror luptă să mimeze democrația: Republican și Democrat, sau la noi PSD și PD. Nu știu care dintre ele ar fi revendicat drept siglă măgarul, dar asta-i altă discuție. Vorba-i că partidele istorice – PNȚ și PNL – au reapărut pe scena politică și au încurcat scenariul gândit de noii stăpâni. Era necesar ca aceste partide să fie eliminate. Cum?
În primul rând prin infiltrarea unor specialiști în dezinformare și manipulare – evident din fosta securitate – în structurile de conducere ale acestor partide. În plus, americanii s-au bazat și pe masonerie. Aceștia au destrămat partidele istorice din interior. PNȚ-ul a fost terminat primul, încă din timpul Convenției, un rol important în destrămarea celui mai anticomunist partid postdecembrist avându-l Traian Băsescu. PNȚ-ul a fost transformat într-un fel de SRL al domnilor Mihuț, sau Pavelescu, un PNȚ fără penețiștii cei adevărați, luptători în munți, deținuți politici, intelectuali care s-au opus comunismului și urmașii lor. Adunătura care-și spune acum PNȚ nu are program, nu are doctrină, are doar interese.
PNL-ul a fost o nucă mai tare. A fost exploatată aici la maximum gândirea liberă cu care se mândresc atât de mult liberalii și s-a încurajat apariția a tot felul de „aripi”. Ultima ruptură masivă din PNL a fost inițiată tot de un infiltrat, care a dus o bună parte a partidului la PD, formând un partid imposibil din punct de vedere doctrinar, PDL. Unii comentatori, mai ales la televiziune, strigă cât pot că nu există doctrine politice, nu există stânga și dreapta, dar un partid fără doctrină este o mafie, nu un partid politic! Poate ăsta este și scopul, să dispară partidele și să fie înlocuite cu mafii! Comasarea PNL-ului cu PDL-ul ar putea să dea un PNL puternic, dar dacă reziduurile partidului lui Petre Roman vor domina „aripa” liberală și vom avea în sfârșit împlinit visul stăpânilor, acela de a avea pe scena politică doar doi actori: PSD și PD , la fel de roșii, la fel de slugarnici față de stăpânii lor de peste ocean ?
Poate retragerea intempestivă a domnului Crin Antonescu, omul politic cel mai important apărut după decembrie 1989, din toate funcțiile își are explicația în vizita de patru zile în SUA, poate nu a acceptat să joace în scenariul de mai sus. Nici Emil Constantinescu nu a vrut să mai candideze la președinție pentru al doilea mandat, deci România este blestemată să fie condusă tot de politruci. Care o fi al treilea, după Iliescu și Băsescu?
Iunie 2014

Reclame
Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

UN ARTICOL DE ACUM ZECE ANI

Conceptul de criptocomunism
Au trecut zece ani de când cel mai important om politic al României postdecembriste a intrat în eternitate. Dincolo de emoţia firească pe care o simţim atunci când îi rostim numele, dincolo de evocarea plină de admiraţie pentru omul politic, gânditorul şi omul Corneliu Coposu, poate cel mai adevărat omagiu cu care suntem datori este acela de a-i duce mai departe opera. Iată de ce cred că aprofundarea gândirii sale politice, aplicarea ei în condiţiile economice, sociale şi politice de acum şi din viitor este o obligaţie de onoare pentru noi toţi.
Corneliu Coposu nu a fost un politolog, dar îndelungata sa carieră politică presupune o gândire politică, presupune acele faimoase principii de la care nu s-a abătut întreaga viaţă. Din discursuri şi interviuri se poate reconstrui un adevărat sistem de gândire, bine articulat, coerent, capabil să dea sens şi ideal acţiunii politice. Ezitările, chiar neîmplinirile politicii postdecembriste din România sunt cauzate în mare parte şi de gândirea politică ezitantă, confuză, care nu defineşte întâi termenii, pentru a ne putea înţelege. Imediat după 1989, termenii de „neocomunism” şi „criptocomunism” se foloseau nediferenţiat şi cu un conţinut destul de confuz, emoţional, uşor de manipulat. Pe internet am găsit 837 pagini pentru „neocomunism” şi 177 pagini pentru „criptocomunism”. Dacă Piaţa Universităţii s-a autodefinit ca „zonă liberă de neocomunism”, dacă în primii ani de după evenimentele din 1989 a existat un pericol real de instaurare la noi a unui neocomunism cum s-a întâmplat în multe ţări din fostul spaţiu sovietic, noţiunea nu trebuie confundată cu „criptocomunismul”, aşa cum se mai întâmplă. Neocomunismul, ca şi neofascismul, reprezintă expresii politice asumate de mişcări sau partide care există în lume şi chiar aspiră la putere, cum se întâmplă în Rusia, ori în Moldova. Şi la noi a fost partidul domnului Verdeţ, care era o clonă declarată a fostului PCR. Neocomunismul a fost dezavuat de cei care au preluat puterea în 1989, după o uşoară ezitare a domnului Ion Iliescu, cel care declara că Ceauşescu a „întinat idealurile socialismului” şi revoluţia din decembrie a fost doar anticeauşistă, nu anticomunistă, deci aceste idealuri trebuie reabilitate. Înţelegând faptul că românii nu mai vor să audă de comunism, FSN-ul şi mai apoi PDSR-ul, scindat în PSD şi PD au adoptat un discurs mai mult sau mai puţin anticomunist, avansând ideea de „democraţie originală” pentru construcţia politică atât de abil realizată la umbra social-democraţiei, construcţie criptocomunistă, în accepţia pe care o dă acestui termen Corneliu Coposu.
Confuzia a continuat în aceşti ani. Ziarul „Dimineaţa” scria în nr.55/ 1997 despre guvernarea CDR: „Aceste forţe politice ce îşi spun în dispreţul adevărului „democratice”, acuzând, în acelaşi timp, fosta Putere de criptocomunism sau neocomunism…”, iar domnul Traian Băsescu afirma, în Curierul Naţional din 17 august 2001, că elaborarea unei legi speciale pentru Rege este…criptocomunism ! Am dat doar două exemple din sute, pentru a arăta că cei doi termeni, deşi foarte diferiţi, se confundă în discursul politic sau jurnalistic. Este meritul lui Corneliu Coposu că a folosit în construcţia sa politică postdecembristă conceptul de „criptocomunism” pentru a demonstra necesitatea politică a unui front anticomunist unic, până la îndepărtarea acestui cancer care încă roade ţara. Iată ce spunea în 1994: „Regimul comunist, prelungit în România vreme de patru decenii şi jumătate, a avut ca principal efect nociv asupra populaţiei din ţară imprimarea complexului relei credinţe, complexul minciunii. Este foarte greu pentru persoane care s-au născut, au trăit şi au exercitat profesiuni în comunism să se emancipeze de această concepţie. (…) Acestui fapt se datorește şi încercarea de culpabilizare generală pe care o imprimă şi caută să o lărgească puterea politică, pentru a solidariza în răspundere pe toţi cei patru milioane de membri PCR, care nu au altă vină decât aceea a pragmatismului care i-a determinat să opteze pentru înscrierea în PCR, unde erau simpli cotizanţi.(…) Oameni care în primele momente postrevoluţionare s-au ascuns de furia mulţimii, odată cu consolidarea puterii criptocomuniste a celor care au confiscat din mâna generaţiei tinere revoluţia şi s-au prezentat ca „emanaţi” ai acestei revoluţii, odată cu consolidarea puterii lor politice, au scos capul rând pe rând şi se manifestă prin nostalgia faţă de trecut, pe de o parte, pe de ală parte prin încercarea de demolare a democraţiei incipiente şi de organizare sistematică a unei campanii de calomnii împotriva celor care au fost victimele persecuţiei comuniste în trecut” (Tudor Călin Zarojanu, „Viaţa lui Corneliu Coposu”, Ed. Maşina de scris, Buc., 1996, p.184). Definirea puterii politice din România ca fiind criptocomunistă implica o anumită strategie politică, despre care vom vorbi mai târziu. Acum este timpul să încercăm o aprofundare a acestui concept, care nu a fost folosit pentru prima dată de spionul Pacepa, aşa cum a afirmat acesta recent într-un interviu, este un concept prezent încă de la jumătatea secolului trecut în literatura de specialitate. Tânărul şi foarte bătăiosul Marc Grunet vorbeşte, de exemplu, în „La page libérale” din 6 nov. 2002 despre criptocomunismul organizaţiei UNESCO şi în general al politicilor care se fondează pe negarea individului liber în favoarea valorilor supreme ale grupului. Globalizarea, statul mondial etc. duc după el la criptocomunism. Meritul lui Corneliu Coposu este acela că a folosit conceptul de criptocomunism în condiţiile specifice ale României postdecembriste şi mai ales că a elaborat o strategie politică bazată pe acest concept.
Criptocomunismul se manifestă de cincisprezece ani la trei nivele: instituţii, oameni şi mentalităţi. Ideea potrivit căreia coada câinelui trebuie tăiată o singură dată, nu pe bucăţi, a fost respinsă cu violenţă de guvernanţii roşii, deoarece o radicalizare a reformei i-ar fi scos şi pe ei din joc. Frânarea, stoparea, sau măcar încetinirea reformei a fost strategia politică a fostei nomenclaturi, a securiştilor şi directorilor care au constituit, aşa cum arată domnul preşedinte Emil Constantinescu, noua clasă politică. Oameni din afara mafiei de partid au fost admişi în măsura în care prezenţa lor legitima criptocomuniştii. Chiar şi partidele istorice au fost acceptate pentru legitimarea puterii politice. Domnul Ion Iliescu a acceptat chiar şi o schimbare de putere, evident de operetă, pentru a arăta cât de bine funcţionează democraţia. Schimbarea de care vorbeam, cea din 1996, a adus la putere CDR şi pe Emil Constantinescu, dar cu ce preţ ? Adevăratul câştigător a fost PD-ul, deoarece domnul Petre Roman a devenit al doilea om în Stat, iar PD-ul a participat la guvernare, sabotând cât s-a putut iniţiativele Convenţiei. Coaliţia a distrus Convenţia! În administraţia locală au rămas aceiaşi oameni ai PDSR-ului, poliţia a rămas aceeaşi, justiţia la fel. În cei patru ani de guvernare CDR s-a făcut mai mult pentru România decât în toţi ceilalţi ani, dar cu ce preţ ? Oamenii nu s-au schimbat – a fost o adevărată isterie pe tema „cederizării” instituţiilor, care a intimidat puterea – instituţiile au rămas aceleaşi, marcate de corupţie, de birocraţie, de slugărnicie, de hoţie, de lipsă de iniţiativă, de centralism. Să ne amintim numai cu câtă ostilitate a fost întâmpinată ideea demilitarizării poliţiei. În fond era o idee simplă, poliţistul nu mai trebuia să răspundă la ordin, ci să apere legea. Acest lucru însă ar fi întors pe dos tot sistemul! De fapt, ideea este valabilă încă, reforma s-a făcut şi în poliţie formal. Vechiul regim comunist, fără Ceaușescu!, s-a ocultat în noua clasă politică, în noile/ vechile instituţii (în ministere sunt funcţionari de pe vremea lui Gheorghiu-Dej!) . Avem astfel bine definite primele două nivele ale conceptului de criptocomunism.
O cu totul altă viziune are domnul Cătălin Zamfir, care în studiul său „Procesul politic în tranziţia din România: o explicaţie structurală”, din „Sociologie românească”, vol. I, nr. 1-2, 2003, ediţie electronică, susţine că după căderea comunismului partidele ar fi trebuit structurate pe aşa numita „tehnocraţie”, o clasă care vine din statul comunist foarte bine definită şi având toate competenţele necesare. Aceste partide, treptat, în consens, ar fi construit programe şi ideologii proprii. Această socoteală a fost încurcată de partidele istorice, care s-au încăpăţânat să nu moară, ba chiar au creat tensiuni şi i-au obligat pe „tehnocraţi” să se înghesuie în FSN=PDSR=PSD+PD. Activiştii şi securiştii au dispărut în studiul domnului Zamfir, dacă nu cumva chiar ei sunt „tehnocraţii” fără de care nu putem construi democraţia originală ! „Suspiciunea că importante forţe politice intenţionează să reinstaureze comunismul într-o formă sau alta (gorbaciovism, neocomunism, criptocomunism, „mentalităţi comuniste”, „apartenenţa la fosta securitate”) a înveninat relaţiile între partide. Chiar recent, în discursul unui important lider politic al opoziţiei (suntem în 2003!) a apărut acuzaţia surprinzătoare de „bolşevism”(p.6). Partidele istorice mai mult încurcă, deoarece sunt formate din oameni marginalizaţi de vechiul regim, deci incompetenţi, intelectuali frustraţi, răzbunători, sunt dominate de o gerontocraţie care este obsedată doar de trecut, de lupta anticomunistă. Partidele istorice şi toţi cei care se opun partidului „tehnocraţilor” sunt împotriva democraţiei. Piaţa Universităţii, venirea M. S. Regelui, contestarea alegerilor din 1990 sunt de fapt manifestări elitiste, care se opun „voinţei colectivităţii”. Cuvântul „colectivitate” este un cuvânt cheie în studiul domnului Cătălin Zamfir, ceea ce plasează chiar acest studiu în zona conceptului de criptocomunism ! „Democraţia nu mai are nici o legătură cu „voinţa colectivităţii”, aceasta putând fi „politic incorectă”, purtătoare a unei mentalităţi de tip comunist” (p.7), citează oripilat autorul idei după el absurde. Nu înţelege, sau nu vrea să înţeleagă faptul că tocmai această idee este adevărată, că nu ne putem baza pe „voinţa colectivităţii” atunci când ea este formată din „oameni de tip nou”, cu creierul spălat, manipulaţi timp de o jumătate de secol de o foarte bine pusă la punct propagandă, cu mentalitate comunistă, chiar dacă nu se vede acest lucru: este criptocomunistă !
A treia componentă – şi poate cea mai periculoasă – o constituie mentalitatea. Colectivismul de care face atâta caz domnul Cătălin Zamfir este cea mai puţin nocivă trăsătură a mentalităţii criptocomuniste. El se corelează însă cu paternalismul, care-l face pe om inactiv, lipsit de iniţiativă, hoţ sau corupt, incapabil să stea pe propriile picioare, să intre în lupta reală pentru existenţă. El aşteaptă să i se dea şi se mulţumeşte cu foarte puţin, cu cât i se dă. Nu-i adevărat că astea sunt trăsături negative ale poporului român şi intelectualii care le discută dovedesc dispreţ faţă de popor, aşa cum susţine domnul Cătălin Zamfir. Astea sunt trăsături ale mentalităţii colectiviste şi paternaliste care a fost cultivată cu o perseverenţă diabolică de propaganda comunistă. Pot oamenii ăştia să reacţioneze normal la oferta de viaţă civilizată pe care o făcea domnul Raţiu ? Pot ei să nu fie manipulaţi cu lozinci absurde ca „Vin moşierii”, „Noi muncim, nu gândim”, „Câmpeanu n-a mâncat salam cu soia” şi altele de acest fel ? „Tehnocraţii” cunoşteau foarte bine mentalitatea criptocomunistă a celor care formau „colectivitatea” şi în toţi aceşti ani am asistat la o magistrală lecţie de manipulare a prostiei indusă prin foame, frig, frică.
Nu toţi românii au fost „mancurtizaţi”. Electoratul care gândea era, însă, fatal divizat. Iată de ce elementul principal al strategiei politice a lui Corneliu Coposu a fost unirea tuturor forţelor anticomuniste pentru salvarea ţării. „Părerea mea este că o organizare ideală a alegerilor pentru doborârea criptocomunismului ar fi alinierea Opoziţiei la un singur nivel, cu un singur candidat la preşedinţie şi o singură listă” (op. cit., p.188), spunea el în 1995. Conceptul de criptocomunism i-a servit lui Corneliu Coposu la elaborarea celui mai eficace proiect politic al opoziţiei anticomuniste: Convenţia Democratică din România. Succesul din alegerile anului 1996, când Corneliu Coposu nu mai era printre noi, a fost o dovadă a eficacităţii practice a conceptului de criptocomunism. Forţele cu adevărat democratice, anticomuniste, nu au avut din păcate în nici o legislatură din ultimii cincisprezece ani puterea cu adevărat, pentru a salva ţara. Ele au datoria să împlinească testamentul marelui om politic pe care îl comemorăm, să se unească pentru a face din România un stat modern, european. În acest sens conceptul de criptocomunism este important nu doar teoretic, ci şi practic, pentru elaborarea viitoarelor strategii.
Prof. Ioan Neacşu
Bacău nov. 2003

Publicat în politica | Etichetat | Lasă un comentariu

Tabloidizarea televiziunii

Fenomenul tabloidizării televiziunii merită o discuție amplă. Eu voi vorbi aici doar de un exemplu dintre miile care pot fi date. „România TV” rulează în partea de sus a ecranului, ore întregi, următorul text: „Crin Antonescu, anchetă de proporții. Sumă uriașă cheltuită de Crin și oamenii lui. Senatul a cheltuit sute de mii de euro pentru un eveniment.” Am intrat pe site-ul postului și, destul de greu, am găsit „amănunte”. Evenimentul despre care vorbim este aniversarea a 150 de ani de când există Senatul României. În bugetul pe anul 2014 s-a prevăzut o sumă pentru manifestări legate de acest important eveniment. Din suma respectivă s-a cheltuit destul de puțin, dar anul încă nu s-a încheiat. Sunt însă unii senatori care probabil au aceeași prețuire pentru cea mai înaltă instituție din România precum cel viclean, care vrea musai parlament unicameral. În realitate supărarea vine de la faptul că s-a cheltuit prea mult cu delegațiile până acum și plimbăreții riscă să rămână fără bani pentru deplasări în străinătate la toamnă. S-au gândit că ar putea lua din banii „pentru eveniment”! E treaba lor, bugetul Senatului este gospodărit de senatori, nu „Crin și oamenii lui” dispun de cum sunt alocați banii, dar știrea dată ca fiind „senzațională” este ca la Radio Erevan: ancheta de proporții este de fapt o gâlceavă între senatori, suma uriașă cheltuită încă nu s-a cheltuit, evenimentul nu este al lui Crin Antonescu, ci al Senatului, de fapt este o sărbătoare națională, care nu poate fi totuși celebrată cu fasole și țuică…

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Interviul care urmează face o exactă, dar tragică analiză. Citiți-l!

Preşedintele Clubului de la Roma, pe Europa
Dr. Călin Georgescu: „În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie”

Dr. Călin Georgescu este unul dintre cei mai importanţi experţi români în dezvoltare, şi anume în dezvoltarea durabilă. Între 1997 şi 2013 a fost director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din România, iar din anul 2013 este preşedintele Clubului de la Roma (Centrul European de Cercetare din Viena, Austria). Clubul de la Roma este o denumire simbolică pentru o organizaţie al cărei scop este să supună atenţiei întregii lumi diverse aspecte referitoare la viitorul planetei. Acuzat că urmăreşte regionalizarea şi unificarea întregii lumi, în realitate Clubul s-a răzvrătit împotriva „ignoranţei sinucigaşe” a omenirii cu privire la adevărata ei condiţie. Dr. Călin Georgescu, deşi deţine o funcţie internaţională atât de înaltă, nu a uitat că e român, şi încă unul dedicat cauzei naţionale. A elaborat strategia de dezvoltare durabilă a României pe următorii 30 de ani. Strategie din care nu s-a pus în operă nici măcar un paragraf. Nu întâmplător, d-l Georgescu a fost propus, la începutul lui 2012, să-l înlocuiască pe Emil Boc în fruntea guvernului României, dar interese obscure s-au opus. A fost o şansă pierdută de toţi românii. Reproducem, în cele ce urmează, pledoaria de tip clasic, „prin noi înşine”, a domnului Georgescu, pentru schimbarea României.
„Acum, în România, omul devine «resursă umană»”
Aţi detectat, în scrierile dv., „războiul nevăzut“ din lume şi din România. Cum arată acest război?
Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri, pe unica sa planetă. După ce a „îmblânzit“ natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală care au creat şi menţin în continuare criza. Lăcomia marii finanţe a produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere, ci de roboţei care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte“. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culorile. Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului – accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?! Se pare că da… În România, ca şi în alte ţări eliberate de comunism, cetăţeanul este stăpânit prin frică. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă adevărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea“ miracole, confundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă, nu-ţi poţi lua zborul către orizontul demnităţii. Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi aşa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate! Spun încă o dată: acum, în România, se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa creştinească, se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Şi atunci omul devine „resursă umană“ – un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimentele procesate industrial conţin substanţe care acţionează subtil asupra sistemului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concentrate artificial devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă tot timpul, fără să se hrănească. Mintea, sufletul şi inima îi devin captive. Sistemul educational de stat contribuie şi el din plin la încătuşarea minţii şi a spiritului. După ce sunt şcoliţi conform prejudecăţilor cultivate de adulţi, denumite eufemistic „programe naţionale”, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acţioneze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor… Eu, în aceşti 25 de ani, am văzut în România doar promovarea malignă a incompetenţei. O perioadă în care sufletul românesc a fost trecut prin sabie. De aceea, cred că se impune urgent reprofesionalizarea României şi restabilirea valorilor morale ireproşabile, de care, în istoria sa, poporul nostru a făcut dovadă prin fapte.
Aţi identificat „reţeta” şi „cheia” succesului României: micul producător, ţăranul. Pe ce vă bazaţi în acest scenariu?
A te baza pe micul producător, pe ţăranul care a dat identitatea românilor, înseamnă să contracarezi asediul corporaţiilor, care îţi dictează ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba chiar şi cum să gândeşti. Ţăranul îşi organizează singur propria producţie. Te salvezi tu, ca ţară, şi îi mai ajuţi şi pe alţii care vor să o facă şi nu mai au cum. Micul producător contribuie la însănătoşirea României. Graţie lui vom rezolva, în cea mai mare parte, problema şomajului. Toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă ştii să faci ceva cu mâna ta, nu depinzi de nimeni, eşti autonom. Acum, românii bat drumurile Occidentului, slugărind prin străini, în loc să muncească şi să prospere în ţara lor. Tot ce ar trebui să facem, ca guvern naţional, ar fi să promovăm micul întreprinzător, breslele şi meseriile larg răspândite, ajutate de o industrie performantă şi nepoluantă. Acţiuni precise, nu bătut apa în piuă pe marginea unor generalităţi. Micul producător ne oferă, prin urmare, definiţia succesului.
„Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Sunt nişte mutanţi, o altă specie”
Ce „definiţie” ne oferă politicienii care au condus ţara în ultimii 25 de ani?
Prădătorii care au condus şi conduc ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el; pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea poporului este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt nişte mutanţi, o altă specie! Din păcate, asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot. Politicienii, ca şi intelectualii, caută „să vorbească frumos“, ca să nu „deranjeze”, toţi vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviţi la culoarea cenuşie ca la un simbol al cuminţeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde sunt incinerate libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Dar „Ion” şi „Gheorghe” sunt ignoraţi, statul român ascultă de alte „glasuri”… Care este contextul internaţional în care România ar putea să-şi folosească atuurile proprii, naturale?
Se recunoaşte la nivel european că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor, ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Criza actuală este o criză de sistem, ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuţiei albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima ţară unde aceste insecte excepţionale aproape că au dispărut. Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde. Or, România mai deţine încă posibilităţi importante de utilizare a acestor resurse. Ştim ce urmează; întrebarea este dacă suntem pregătiţi să întâmpinăm acest val al schimbării. Din păcate, în politica românească postdecembristă, lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem o civilizaţie. De aceea, necesităţile politicii externe ale României sunt, mai ales, păstrarea identităţii statului în faţa atacului entităţilor non-statale, adică a corporaţiilor şi „investitorilor strategici“ de genul fondurilor speculative. România are nevoie de un stat care îşi serveşte cu abnegaţie cetăţenii, şi nu de unul care slugăreşte capitalul internaţional. Consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern trebuie să fie deviza noastră, aşa cum a fost a înaintaşilor noştri. Întărirea statului este esenţială în vremurile pe care le trăim. Binomul stat-cetăţean este cel pe care a funcţionat mare parte din istoria omenirii; dacă un stat colapsează, se produce şi o prăbuşire a societăţii, cetăţeanul fiind confruntat cu o situaţie de anarhie ca cea din Somalia. Statul român nu trebuie să se îndepărteze sub nici un motiv de rădăcinile sale şi de istoria neamului. Când statul serveşte „corectitudinea politică“ şi trimite jandarmii să-i bată pe truditorii pământului care-şi apără dreptul la apă şi hrană – cum se întâmplă la Pungeşti –, ne aflăm deja în faţa unei trădări de ţară. Poporul nu mai poate rămâne indiferent!
„200 de companii multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc”
Românii din Pungeşti şi din alte localităţi se luptă cu una sau mai multe corporaţii. Acolo s-a ajuns deja la dictatură. Ce rol joacă politicul în acest context?
Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc! Domeniul economic este condus de FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşirea economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume. În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Aceasta, pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărţilor, cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie. România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei, vânătorile cu acte mai mult sau mai puţin în regulă sunt un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greşi, că destabilizarea prezentă a Ucrainei, prin proteste violente dirijate, este pe punctul de a declanşa un nou Război Rece între Rusia şi SUA. Un „război ascuns“ mocneşte deja în Asia, între China şi principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare, prin scandalurile politice la zi, ca un no man’s land, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei. Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri respectaţi pe plan internaţional, capabili să întărească statalitatea României şi să găsească alte surse de finanţare decât vânzarea pe nimic a bogăţiilor naturale şi activelor naţiei. În prezent, ţara se află într-o situaţie atât de jalnică, încât sunt aplaudate chiar şi investiţiile „europene“ în gropi de gunoi, pompos numite „sistem integrat de management al deşeurilor“, amenajate în satele cele mai pitoreşti şi cu mare potenţial agro-turistic (vezi cazul comunei Fărcaşa din judeţul Maramureş). Practic, România se află sub asediul marilor corporaţii. Acţiunea de la Pungeşti este relevantă. Statul apără o corporaţie împotriva propriilor săi cetăţeni. Oamenii sunt bătuţi în curtea lor. Este mai rău decât într-un război împotriva unei puteri străine! De câteva luni, statul îşi terorizează cetăţenii care nu se pleacă în faţa interesului celor fără de ţară. A luat cumva UE poziţie faţă de această încălcare flagrantă a celor mai importante drepturi ale omului, faţă de o acţiune criminală fără precedent?
„România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă!”
Unde se află astăzi ţara noastră pe harta financiară şi economică a lumii?
România are nevoie de un sistem financiar care să-i aparţină, de o politică monetară care să răspundă nevoilor specifice şi de o politică fiscală dictată de realităţile noastre. În ţara noastră bătrânii sunt umiliţi, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor, iar credinţa strămoşească este călcată în picioare – iată realitatea! Dezastrul este băgat sub preş. Se dau cifre, care de care mai umflate. Una sunt cifrele, alta economia reală. De pildă, se tot scrie că am ieşit din criză. Cum să iasă din criză statul român, când cheltuielile cu bunurile şi serviciile au atins, în 2013, nivelul din 2008, anul în care se arunca cu bani în stânga şi în dreapta?! Cheltuielile bugetului general consolidat, cu bunuri şi servicii, au atins în 2013 nivelul de 6,2% din PIB, apropiate de cele din 2008, când au însemnat 6,5% din PIB. Se impune o simplă constatare: România nu va prospera decât prin introducerea disciplinei financiare. Astăzi, România este o ţară în faliment, care trăieşte pe datorie.
Ce fel de stat este statul român de azi? Care sunt deciziile pe care le poate lua, cu privire la propria dezvoltare?
Statul român actual este un stat slab. Acţionează conform unor mituri şi prejudecăţi, ia decizii importante pe bază de wishful thinking (gândirea deziderativă ce distorsionează realitatea în funcţie de propriile dorinţe). Societatea românească diferă de economiile mature din Europa, în sensul că, dacă în Europa se schimbă un guvern, nu se întâmplă nimic grav, economia merge înainte, structura instituţională funcţionează. Pe când în România nu avem management performant, iar managementul înseamnă viziune, perspectivă. Statul român actual nu mai există, pentru că nu mai funcţionează instituţional. Accidentul aviatic din Munţii Apuseni este o dovadă a inexistenţei statului.
Aţi afirmat că redresarea statului nu se poate face decât prin patriotism în limitele adevărului, reluând formula interbelică „prin noi înşine“. Mai putem invoca acest concept în epoca globalizării?
Totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos, spunea Sfântul Apostol Pavel. Şi mai spunea că omul întreg, puternic, chiar dacă totul îi este permis, nu se va lăsa stăpânit de tot ceea ce-i este îngăduit. Totul, dar absolut totul se face doar semănând dragoste, nu ură şi trădare. Lucrurile au mers prea departe din cauza modului total inadecvat de conducere a ţării în ultimii 25 de ani. Cei care au deţinut puterea au urmărit doar interesele lor, personale şi de grup, şi nu cele ale ţării. Or, nu ai cum să fii de folos ţării tale dacă nu o iubeşti şi dacă nu-i vrei binele! Formula „prin noi înşine“ nu poate fi transpusă în practică de către cei care duşmănesc România. Sunt ţări importante care, în ultimii 20 de ani, s-au dezvoltat spectaculos pe baza modelului „prin noi înşine“. În anii ’70, Finlanda era la coada ţărilor scandinave, acum este în fruntea lor. La mijlocul anilor ’90, economia Rusiei a fost aproape ruinată de globalişti, cu reţetele lor neoliberale, dar şi-a revenit spectaculos când ţara a adoptat modelul „prin noi înşine“. Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria sunt alte exemple grăitoare de ţări care nu au cedat presiunilor „terminatorilor“ internaţionali şi au reuşit să prospere economic. A ne dezvolta prin noi înşine înseamnă în primul rând a investi în om. Or, aceasta a lipsit cu desăvârşire. Românul trebuie lăsat să facă ce poate el mai bine, nu ce cred de cuviinţă nişte funcţionari de la Bucureşti sau Bruxelles, şi atunci toată ţara va înflori. De ce oare românii sunt foarte apreciaţi în multe locuri importante din lume, iar în ţara lor nu au un loc de muncă? În acest sens, exemplul istoric paşoptist ne stă la îndemână. Este greu, dar se poate! Insuflă-i tânărului mândria pentru istoria neamului său! Când ne vorbea profesorul la şcoală de Mihai Viteazul, de Ştefan cel Sfânt, intram în pielea lor ca eroi şi doream, noi, copiii, să facem la fel pentru ţara noastră. Numai aşa va deveni tânărul responsabil. Din păcate, istoria este minimalizată; pur şi simplu s-a tăiat panglica istoriei, s-a întrerupt legătura cu eroii şi martirii neamului, uitându-se că fiecare generaţie făureşte istoria celor următoare.
„Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale”
Vorbiţi, alături de mulţi alţi futurologi, de marea criză alimentară şi a apei. Dar Chevron forează pentru gaze de şist în Dobrogea, unde există un fluviu subteran de apă dulce, cât Dunărea. Nu va fi pusă această resursă în pericol?
Criza apei şi a hranei, din zona anilor 2020, va fi mult mai serioasă şi mai devastatoare decât criza economico-financiară de acum. Suntem pregătiţi să o întâmpinăm? Aceasta este întrebarea. Aurul României nu este cel mineral, îngropat sub munte, ci stratul subţire de sol fertil, la care se adaugă apa şi condiţiile geomorfologice excepţionale ale ţării noastre. Politic vorbind, e nevoie să ştii să cânţi la orgă, adică pe mai multe claviaturi simultan, ca să poţi conduce o ţară. Pentru că o decizie greşită se poate răsfrânge negativ în alte locuri. Prevenţia, anticiparea ne stau la îndemână. Cunosc resursa uriaşă de apă din Dobrogea. Sigur că poate să fie afectată, şi încă grav, dacă se permite această afacere a Chevron, extrem de nocivă, adevărat atentat la adresa vieţii. Este un exemplu tipic de acţiune de-a dreptul criminală a unei corporaţii. Wall Street-ul este numai minciună, lipsit de strategie şi de viziune, un uriaş cu picioare de lut. Exemplul Californiei este grăitor în acest sens: deşi, în ultimii doi ani, în toată California, persistă o secetă devastatoare, politicul a permis demararea forărilor pentru gaze de şist.
În context economic global, cu ce valori naturale vine România în concertul naţiunilor?
România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă! Ştiinţific, din 9 regiuni bio-geografice ale Terrei, România deţine 5, având cea mai importantă eco-regiune la nivel global. Mai mult de jumătate din Carpaţi, cei mai sălbatici ca natură, sunt în ţara noastră. Peste jumătate din carnivorele mari ale Europei sunt în România. Avem apoi Delta Dunării, zonele umede şi pădurile – un tezaur. Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale. Şi, în special, de baza genetică pură pe care o are, fiind printre foarte puţinele ţări din Europa care deţin aşa ceva. Dacă numesc doar cele 220.000 de ha de pădure virgină, apoi cernoziomul ciocolatiu, cel mai productiv dintre toate tipurile de sol, aflat cu predilecţie în Dobrogea, se poate vedea capacitatea sigură de a dezvolta durabil ţara. Nu poţi avea dezvoltare durabilă fără fundamentul dat de resursele naturale pure. Sub acest aspect, România se înscrie în zona marilor negociatori, fiind un potenţial multiplicator genetic pentru ţările care au doar resurse financiare, dar nu şi pe cele naturale. Sau au pădure, dar nu au codru. Lumea occidentală este disperată să aibă hrană şi apă de foarte bună calitate pentru cetăţenii ei. Doar astfel îşi asigură continuitatea ca neam. Toţi sunt conştienţi de pericolul alimentaţiei industriale, plină de E-uri şi aducătoare de boli pe care medicina actuală nu le poate trata.
„Ţăranul român reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale”
Între factorii care subminează identitatea românească şi viitorul naţiunii române aţi numit distrugerea ţărănimii. Ce mai reprezintă ţăranii? Mai sunt ei un element identitar al românilor?
Ţăranul român reprezintă gena autentică a civilizaţiei mileniului actual. El reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale, care încearcă cu disperare să-şi îndrepte nesăbuinţele trecutului. Ţăranul român a fost în mare parte distrus de febra consumistă şi de supermarketurile care s-au înmulţit enorm la nivelul întregii ţări. Apoi a fost redus la tăcere, fiindu-i atacat cadrul natural, de care depinde existenţa sa. A fost jefuit orbeşte, s-a vândut pe nimic resursa naturală primară. Prin urmare, eu nu aş promova industria alimentelor bio, ci gospodăria ţărănească tradiţională. Prin ea am ajunge la bio în mod natural. România, ţară bio! Cu ea aş cuceri lumea toată! Roşia românească – cultivă această roşie în Germania. Pune-l pe neamţ să o facă! Ei bine, nu poate, cu toată tehnologia lui, pentru că nu are pământul ţării noastre, care este cel mai roditor. Şi, peste asta, este un pământ sfânt. Dacă se pune la punct agricultura ţărănească tradiţională, exporturile de grâne româneşti se vor face nu pe bani, ci contra aur.
În acest caz, de ce nu sprijină băncile din România ţărănimea?
Cum să sprijine băncile esenţa dezvoltării noastre, când peste 80% din ele sunt străine? Nu au nici un interes să o facă. Decapitalizarea băncilor româneşti s-a făcut cu bună ştiinţă. Dezbaterea politică cea mai frecventă din societatea românească este cea legată de putere. Problema este că, atunci când deţii puterea şi nu ştii ce să faci cu ea sau nu ai cu cine să faci ceea ce ţi-ai propus, intri în impas. Ieşirea din această dilemă nu poate fi dată decât prin cultivarea profesionalismului autentic. Acelaşi lucru este valabil şi în cadrul sistemului bancar. România este poligon de încercări pentru sistemul bancar internaţional. La filialele din ţara noastră, băncile-mamă trimit cadre de conducere slab pregătite profesional, dispuse la experimente, care duc o politică de jecmănire a populaţiei, şi nu de dezvoltare. S-a ajuns la situaţii absurde: dacă „economiseşti” la o bancă, ajungi să retragi, la sfârşit, mai puţin decât ai depus! România ar trebui să aibă o instituţie de credit agricol, aşa cum a propus Take Ionescu în documentul „România în anul 3000“, încă din 1920. Ce oameni, ce viziune, ce dăruire faţă de ţară!
Se ştie că aţi elaborat Strategia de dezvoltare durabilă a României. Cum ar trebui să fie şi ce puncte ar trebui să alcătuiască această strategie?
În primul rând, trebuie să gândeşti Adevărul, să spui Adevărul şi să iubeşti Adevărul. Cheia succesului în dezvoltarea ţării stă în dragoste, unire, întărirea familiei şi micul producător. Restul sunt detalii. Strategia ţării se poartă în inimă şi are câteva puncte, care încap pe o pagină: 1. Întărirea legislativă şi constituţională a statului. Legi administrate eficient de funcţionari în a căror autoritate populaţia să aibă încredere. 2. Lansarea cercetării şi dezvoltării cu implicarea universităţilor. 3. Politici monetare şi fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie scăzut. Păstrarea monedei naţionale este un mare atu, care nu trebuie neglijat. Şi sub nici o formă nu trebuie aderat la moneda euro! 4. Dezvoltarea căilor de transport. 5. O politică externă regională şi globală de promovare a concilierii. 6. Transformarea unui handicap în avantaj de nişă economică: agricultura românească. Protecţia pădurilor şi conservarea mediului. Dezvoltarea durabilă – concept naţional. 7. Securitatea persoanei: strategia de sănătate bazată pe prevenţie, hrană sănătoasă, educaţie prin mişcare, politică demografică stabilă. România deţine Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) încă din 2008, dar nu s-a pus în practică nici o propoziţie din acest document. SNDD este un pas spre civilizaţie, este strategia interesului comun, care ar trebui să primeze asupra confruntărilor politice şi momentelor electorale. SNDD stabileşte cadrul de manifestare a ambiţiei de dezvoltare, care nu poate fi programată şi garantată decât pe termen lung. Dificultăţile în elaborarea documentului nu au constat în introducerea de idei noi, ci în efortul de a scăpa de cele vechi. Un ultim aspect esenţial este politica demografică, neglijată total de toate forţele politice din ţară. Pierderea demografică a însumat, între 1990 şi 2014, peste 3 milioane de oameni. Aceasta a făcut să avem 19 milioane de cetăţeni acum, iar consecinţele pe viitor, dacă nu se iau măsuri imediate, vor fi dramatice.
„Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”
V-aţi opus economiei extractive. Guvernanţii actuali se grăbesc să demareze o serie de proiecte miniere, crezând că asta va genera dezvoltare şi locuri de muncă. Ce propuneţi în schimb?
Pe plan economic, avem nevoie de măsuri pentru a pune în valoare avantajele competitive reale de care mai dispune România, prin consolidarea capitalului naţional, întărirea regimului proprietăţii şi încurajarea iniţiativei antreprenoriale. Aceasta înseamnă o economie civică, moleculară, care ţine cont de faptul că prosperitatea unei naţiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte, nu am nevoie de 5 latifundiari în agricultură, ci de 500.000 de ţărani viguroşi care să dezvolte o ţară întreagă. Nu am nevoie de o economie extractivă cum este acum, în care doar se vând resursele naturale şi activele existente. Dacă îţi vinzi tot ce ai în casă, unde ajungi, cum mai trăieşti? Este nevoie să produci, deci întrebarea care ar trebui pusă fiecărui român este: ce ştii să faci? Un proiect minier sănătos nu înseamnă să vindem resursele pe nimic, ci să folosim noi resursele – asta înseamnă proiect valabil. Prin noi înşine! Mina de la Roşia Montană se poate deschide şi exploata numai de către România, apelând la tehnologia clasică şi prietenoasă cu mediul, dând de lucru la toată lumea printr-o investiţie de numai 100 de milioane de euro. Dar se vrea aşa ceva? S-a vorbit mult despre reforma statului, a clasei politice. După 25 de ani, există impresia că se urmăreşte doar o redistribuire a puterii şi dobândirea de avantaje pentru cei care o deţin. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de un dialog real, de o conciliere naţională.
V-aţi declarat îngrijorat că statul român s-a privatizat. Ce presupune această privatizare?
După 1990, statul român s-a privatizat şi nu mai poate răspunde corpului social, pentru că nu mai are ce vorbi cu el decât atunci când îi cere voturile. Cine deţinea, înainte de 1989, controlul informativ al obiectivelor economice a trecut din barca comunistă în cea a capitalismului extractiv, însuşindu-şi, prin „privatizare“, ceea ce deţinea sub control în comunism. Şi nimeni nu spune nimic. Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!
„România este un vultur închis într-o colivie”
Astăzi, toţi politicienii noştri sunt profesori, de regulă la universităţi private. Ce părere aveţi despre nivelul ştiinţific al acestor universităţi?
Conducătorii vremelnici ai României au distrus ţara. Iar puţinii profesori adevăraţi pe care îi mai avem au mâinile legate. Şcoala românească actuală este în suferinţă. Dacă vrei să înrobeşti o ţară, îi distrugi educaţia. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă ai educaţie performantă, eşti, ca popor, liber. România este un vultur închis într-o colivie, din care nu poate să-şi întindă aripile, să zboare. Universităţile particulare ar trebui desfiinţate, fără excepţie. Sunt doar o industrie de diplome fără acoperire, urmărind doar profitul şi spălarea creierelor. Au fost viciate, evident, şi universităţile de stat. La Medicină, înainte de ’89, se tragea linia sub ultimul intrat la 9,80. Acum se intră şi cu 4. Cum să mai comentezi aşa ceva? Manuale alternative? O samavolnicie! Istoria poporului român este cumva alternativă? Geografia ţării este cumva alternativă? Mama ta este alternativă? Avem cumva alternative sau dileme cu privire la adevărurile morale? Mai toţi politicienii noştri, da, sunt „profesori“ – nu de gimnaziu, nu de liceu, ci profesori universitari. De unde până unde? Pe vremea lui Spiru Haret, ca să obţii titlul de profesor, treceai prin examene foarte dure, trebuia să înveţi pedagogie, iar la final numirea era semnată de Rege. Astăzi, învăţământul superior din România scoate pe bandă rulantă absolvenţi interesaţi doar de diplomă. Se citeşte foarte puţin. 1,5% din adolescenţi citesc cel mult 2 cărţi pe an. Camera Deputaţilor a votat 28 de milioane de euro pentru cumpărarea de stick-uri de memorie pentru calculatoarele şcolare, în condiţiile în care 50% din şcoli nu au apă caldă şi căldură. Totul este absurd în România!
Analizând sfertul de veac de când suntem liberi, ce puteţi spune? Am câştigat sau nu libertatea? Am ajuns să iubim competiţia între valori, şansa de a alege?
Competiţia minţilor din Occident a fost transformată în România într-o cursă nebună după profit. Societatea s-a transformat într-una de consum, supusă unei manipulări masive. S-a înlocuit ştiinţa cu miturile şi s-a pledat pentru libertate fără responsabilitate, spre a acoperi fraudele. Sub toga câtorva profeţi din ţara asta se ascund frauda şi manipularea cea mare. România nu este o ţară liberă atâta timp cât presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulţi şi-au vândut, pentru 30 de arginţi, şi sufletul, şi ţara. Dacă vrei să-i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă-i o meserie. Or, în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti.
„Roşia Montană şi gazele de şist nu sunt proiecte, ci afaceri murdare, antinaţionale şi jefuitoare de suflete”
La capitolul „realizări“, în cei 25 de ani de democraţie, consemnăm alarmaţi retrocedările de proprietăţi, făcute pe baza legii restitutio in integrum. Cât şi cum s-a retrocedat?
„În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, spunea părintele Arsenie Boca. Pentru pământul ţării, eroii neamului şi-au dat viaţa, iar contemporanii noştri îşi vând sufletul pentru un pumn de arginţi. Instituţia proprietăţii este dinamitată în România. Democraţie fără proprietate privată nu există, iar proprietatea privată fără instituţia care să o înregistreze şi să o apere, şi anume cadastrul general, nu există nici ea. De 25 de ani, nu a fost pusă ordine în cadastrul general, pentru că este nevoie de haos. Unde este haos este şi interes, pentru că, în toţi aceşti ani, statul a retrocedat păduri, terenuri, ape, clădiri, în valoare de peste 60 de miliarde de euro! Legea 247 şi Legea 1 din 2000 au distrus pădurile ţării. Încă mai sunt valabile ordonanţe ale lui Horthy, din 1940.
În acest context, cum vor ajuta proiectele Roşia Montană şi gazele de şist, în caz de realizare, economia românească?
În primul rând, nu sunt proiecte, ci afaceri murdare ale celor de la Gold Corporation şi Chevron, în strânsă legătură cu clasa politică românească ticăloasă. Iar Chevron este unul din cei mai mari poluatori privaţi din istorie, urmat de Exxon şi British Petroleum. Sunt afaceri antinaţionale şi jefuitoare de suflete, pentru că i-au aruncat pe oameni în război, român contra român, în propria lor ţară. Nu au nici o substanţă ştiinţifică şi sunt total non-ecologice şi distrugătoare de vieţi prin consecinţele ulterioare. S-a scris mult pe tema asta, dar eu vă spun un lucru: aceste intenţii nu se vor pune în aplicare. Punct. Şi Roşia Montană, şi Pungeşti sunt pământ românesc şi aşa vor rămâne! Iar cei ce le apără sunt eroi. Nu vorbesc de ecologie aici, n-am ce vorbi, eu discut despre pământul meu, care nu este al generaţiei mele, ci al urmaşilor mei şi al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul vecilor! Cea mai jalnică este prestaţia clasei politice. Pe 2 decembrie trecut, la Pungeşti, se loveau românii pe români cu ciomegele, dar în Bucureşti era bal cu toalete de mii de euro, purtate de cocotele politice şi corporatiste. Este greţos! Şi un ultim aspect: unde este poziţia BOR faţă de situaţia de la Pungeşti? Cum au fost susţinuţi cei câţiva preoţi şi monahi care s-au opus cu mare curaj fărădelegilor? Din păcate, la noi, românii, tăcerea este un nărav vechi al clerului.
Este pământul ţării de vânzare? Se pare că politicienii şi unii proprietari români nu au nimic împotriva vânzării pământului către străini.
Pământul ţării este sfânt prin eroii, martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, spunea părintele Iustin Pârvu. Nu este de vânzare nimănui şi nicicând. Cu toate acestea, de la 1 ianuarie, politicienii români au dat drumul să se vândă! Dacă nu iubesc glia străbună şi nu au lucrat niciodată pământul, cum să-l apere? La fel este şi cu oamenii: îţi dai afară copiii din casă? Este o luptă teribilă pentru putere. Or, o ţară care are 12% analfabeţi şi încă până la 20% analfabeţi ştiinţific, persoane care citesc, dar nu înţeleg nimic, este uşor de manipulat. Guvernanţii au nevoie de o masă amorfă, care să pună ştampila pe buletinul de vot; în acest scop, populaţia este instrumentată să răspundă pavlovian la pomeni electorale gen ulei, zahăr şi pui.
Ce aţi dorit să spuneţi prin afirmaţia făcută într-o conferinţă: „românii au uitat să trăiască vertical“?
Ne-am uitat tradiţiile şi de unde am venit. Suntem vânduţi corporaţiilor, care vor doar să cheltuieşti, fără să înţelegi de ce. Oamenii nu mai au exemple tari de virtute, şi atunci îşi iau lumea în cap. Nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale. Fiecare pentru el. Pierderea verticalităţii vine din lipsa noastră de dragoste faţă de pământul nostru şi de înţelegere a rostului neamului românesc. Spre exemplu, SUA au transmis de curând că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai, ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi? Dar „brazii se frâng, nu se îndoiesc“, spunea un erou al neamului, Ion Gavrilă Ogoranu. Eu zic că românii nu vor sta îndărătul gratiilor, până ce bătrâneţea şi rutina vor pune stăpânire pe ei, iar vitejia va rămâne amintire şi dorinţă neîmplinită. Pentru menţinerea verticalităţii, familia este de bază. Şi aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte.
„Conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii”
De ce credeţi că România este o ţară „condamnată la neputinţă”?
Statul nu pune în practică ce spune sau ce spune legea. Prin urmare, încrederea în instituţiile statului este zero. Dacă ai o lege, îţi mai trebuie una care să o pună în aplicare. Cum să ai încredere în cineva care te fură şi te umileşte permanent? Politicul în România stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării, pentru a se menţine la putere. Se schimbă doar politicienii, ei între ei, pentru că în spate au acelaşi scop anticreştin. Iar efectele se văd nu doar în sărăcia şi umilinţa trăite de români în ţară, ci şi în afara ţării. De multă vreme, „român“ este în Occident un calificativ depreciativ, şi nu denumirea unui neam demn de stimă. Supremaţia politicului este în România un semn de pierdere a orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit un fel de mântuire socială. Compromisul în gândire şi vorbă, nepăsarea în faptă au deschis drum liber absurdului în societatea românească.
Ce nădejde aveţi în refacerea României? Cum vedeţi viitorul ei?
Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie, şi nu spectacol ieftin. La ora actuală, în România este un soi de văicăreală cronicizată. Trebuie făcută diferenţa între văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloşia clasei politice, dar nu ies în stradă pentru unire şi schimbare. Nu puneţi, ne îndeamnă Mântuitorul, petic de postav nou la haina veche, pentru că se rupe, şi nici vin nou în burduf vechi, pentru că se crapă. Schimbarea, ca să fie efectivă, trebuie să fie totală. Conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii. Să luăm aminte, vremea refacerii se apropie! Speranţa este mare numai pentru cel ce are credinţa mare. Chiar dacă hoţii şi impostura par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti. Trebuie doar să îndrăznim!

Trimiteti mai departe acest document !!!!
Iasi, 06 martie 2014 !!!

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Bacovia – contemporanul nostru

Generaţia de aur a literaturii române, vreau să spun generaţia anilor şaizeci, a avut norocul ca puseurile de naţionalism ale conducerii de partid să o salveze de blestemul realismului socialist. În anii şaizeci au început să fie reeditate operele marilor scriitori din prima jumătate a secolului – Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu – „Gazeta literară” (botezată aşa după „Literaturnaia gazeta”) a devenit „România literară”, au apărut reviste literare în toată ţara, a fost iniţiată chiar o colecţie dedicată debutanţilor, „Luceafărul”, după numele revistei destinată să-i publice pe tineri. La Bacău a apărut revista „Ateneu”, care continua Ateneul lui G. Bacovia şi Gr. Tăbăcaru din 1925, iar scriitorii din „Grupul revistei Ateneu”, cu toată izolarea faţă de restul lumii, au scris o pagină memorabilă în literatura română. Liderul de necontestat, chiar şi după ce nu a mai condus revista, a fost şi este poetul Radu Cârneci. Din iniţiativa lui s-a desfăşurat, începând cu anul 1971, Festivalul George Bacovia care, cel puţin până la centenarul din 1981, a fost o adevărată instituţie naţională, adunând la Bacău, în fiecare toamnă, numele cele mai importante ale poeziei române.
La una dintre ediţii, participanţii au fost surprinşi de o iniţiativă cu totul insolită, chiar foarte curajoasă, a organizatorilor. Pe stâlpii de afişaj, în vitrine, chiar pe ziduri şi garduri, mari afişe albe sau colorate etalau versuri de George Bacovia. Băcăuanii citeau, unii poate pentru prima dată, versurile poetului. Dar ce versuri! Cum este ca, în loc de un citat din opera tovarăşului, sau un îndemn mobilizator, să citeşti:

Mai bine singuratic şi uitat,
Pierdut să te retragi nepăsător,
În ţara asta plină de humor,
Mai bine singuratic şi uitat.

– O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, –
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor…
(Cu voi… 1929)
Oaspeţii priveau sideraţi. Nu le venea să creadă. Textele bacoviene erau de o actualitate uluitoare:

„Hau!… Hau!… depărtat sub stele-ngheţate…
În noaptea grozavă la cine voi bate?…
O, vis… o, libertate…
Hau!… Hau!… depărtat sub stele-ngheţate…”
(Plumb de iarnă, 1914)

Imaginea dezolantă a târgului bacovian avea o formidabilă corespondenţă în lumea cenuşie în care trăiam:

” Prin târgu-învăluit de sărăcie,
Am întâlnit un popă, un soldat…
De-acum pe cărţi voi adormi uitat,
Pierdut într-o provincie pustie.”
(Plumb de toamnă, 1914)

Sau:

„Plângea caterinca-fanfară
O arie tristă, uitată…
Şi stam împietrit… şi de veacuri,
Cetatea părea blestemată.”
(Panoramă, 1906)

Uneori, versurile vorbeau despre minciuna propagandei oficiale:

„Vor fi acum de toate, cum este orişicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.

O, când va fi un cântec de alte primăveri?”
(Nervi de primăvară, 1915)

Versurile lui G. Bacovia se potrivesc şi acum, el este nu doar contemporanul celor care trăiau în România anilor şaptezeci, este şi contemporanul celor care îl omagiază azi. Imaginea inechităţii sociale, agravată de multă demagogie, nu s-a schimbat prea mult:

„Şi dacă se zguduie oraşul,
Şi creierul rămâne pierdut;
Şi, dacă munca trosneşte din braţe, din piatră, din fier,-
Mulţimea anonimă se va avea în vedere.
Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer.”
(Note de toamnă, 1916)

Şi elevii de la „Bacovia” tresăreau când citeau afişul de pe gardul şcolii, cu prima strofă din poezia „Liceu”:

” Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –
Pedanţi profesori
Şi examene grele…
Şi azi mă-nfiori
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!”
(Liceu, 1930)

Ori acest pamflet, care se potriveşte şi acum la raportul sex/ bani care a înlocuit „amorul”:

„Amorul, hidos ca un satir,
Copil degenerat –
Învineţit, transfigurat,
Ieri, a murit în delir.

Aci, prozaici pământeni,
Pe drumuri a murit,
De zurnetul de bani înăbuşit,
În lumea asta cu dugheni.”
(Proză, 1927)

Chiar versuri nevinovate, cum sunt acestea:

„Verde crud, verde crud…
Mugur alb, şi roz şi pur,
Vis de-albastru şi azur,
Te mai văd, te mai aud!
(Note de primăvară, 1916)

căpătau conotaţii subversive. Era mai mult decât catarsis, era o adevărată exorcizare! Versurile lui Bacovia, atârnate pe garduri, creau deodată un sentiment de eliberare, dar şi unul de solidaritate. Privirile complice pe care şi le aruncau trecătorii, opriţi în faţa afişelor, vorbeau despre o bruscă dispariţie a fricii, a deznădejdii.
Dar Bacovia nu a fost – şi încă este! – doar un poet care ne ajută să rezistăm la „provocările” istoriei. El nu vindecă doar „…corpul ce întreg mă doare/ Sub al vremurilor joc.!” El este şi profet. Încă la începutul secolului trecut, G. Bacovia scrie:

” Finis…
Istoria contemporană…
E timpul… toţi nervii mă dor…
O, vino odată, măreţ viitor.”
(Poemă finală, 1918)

Francis Fukuyama abia în 1991 vorbeşte lumii despre “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”. Poetul însă a avut revelaţia a ceea ce se va întâmpla în atât de zbuciumatul secol XX şi a faptului că istoria s-a terminat, cu aproape un veac înaintea sociologului american. Sfârşitul lumii, subiect atât de discutat de filosofi şi istorici, de fizicieni şi astrologi, de tot felul de esoterişti şi de tabloide, a început când a zis Bacovia, acum o sută de ani. Acest sfârşit al lumii a parcurs până acum trei etape, una mai dramatică decât alta.
Prima etapă a fost marcată de explozia informaţională. Dublarea cantităţii de informaţie în anii cincizeci, apoi creşterea ei în proporţie geometrică a dus practic la blocarea comunicării.
În Pateric este o mică parabolă în care un frate îl întreabă pe un Avva înţelept:
– Când va veni sfârşitul lumii?
Acesta îi răspunde:
– Atunci când nu vor mai fi cărări între oameni.
Adică atunci când oamenii nu vor mai comunica între ei. Explozia informaţională, paradoxal, a omorât comunicarea. Televiziunea şi internetul au desăvârşit această anihilare entropică a omului.
A doua etapă a fost marcată de explozia demografică din a doua jumătate a secolului trecut. În câteva decenii populaţia lumii s-a dublat şi creşterea continuă. Populaţia Chinei, de exemplu, este acum egală cu populaţia întregului glob din anii cincizeci. Această explozie a făcut, paradoxal, ca numărul oamenilor să scadă. În imensa masă biologică – omenirea masificată – persoanele în sens teologic, filosofic, juridic sunt tot mai puţine. Este din ce în ce mai greu ca omul ca fiinţă negentropică să reziste acestei dizolvări în uriaşa masă amorfă a miliardelor de fiinţe care doar biologic mai pot fi numite oameni.
A treia etapă, cea mai recentă, a fost marcată de tragedia globalizării. Dacă explozia informaţională a omorât comunicarea, dacă explozia demografică a omorât omul ca persoană, globalizarea omoară naţiunile. Violenţa cu care se impun o singură limbă şi o singură cultură, chiar un singur fel de a mânca sau de a te îmbrăca, precum văcarii din vestul sălbatic, violenţa, ura chiar cu care se distrug valorile naţionale, se “demitizează” istoria, se distruge şcoala, sunt duse în derizoriu personalităţile, mai ales prin televiziune, se impune regionalizarea statelor naţionale arată că suntem foarte aproape de sfârşit.
Oamenii, câţi au mai rămas, plutesc în derivă pe imensa mare amorfă a omenirii masificate, singuri precum eroul liric bacovian:

„Singur, singur, singur,
Într-un han, departe –
Doarme şi hangiul,
Străzile-s deşarte,
Singur, singur, singur…”
(Rar, 1906)

Publicat în estetica, literatura | Etichetat | Lasă un comentariu

Rezistenţa de catifea

Trecerea meteorică prin Bucureşti a doamnei Herta Müller şi mai ales reproşurile cu care a gratulat intelectualitatea din România de pe scena Ateneului şi de la înălţimea premiului Nobel m-au determinat să revin asupra unui subiect pe care îl consideram clarificat încă acum douăzeci de ani. Este vorba de rolul pe care intelectualul român l-a jucat în istoria ultimei jumătăţi de secol. A fost el într-adevăr un laş, un colaboraţionist, un fripturist incapabil să lupte cu fiara comunistă, cum au făcut românii Herta Müller şi Vladimir Tismăneanu? Profesorii ar fi trebuit, în acel tragic sfârşit de an 1989, să-şi ceară iertare de la generaţiile de elevi pe care i-au educat după indicaţiile date de partid? Pentru tot răul abătut asupra paşnicului popor român sunt de vină intelectualii, nu cei care au venit de la Moscova pe tancurile sovietice? Paul Goma este de o sută de ori mai adevărat acuzator al comunismului, de ce nu a primit el premiul Nobel? Chiar, oare de ce? Să fie „Săptămâna roşie” mai puţin elocventă decât povestea cu batistuţa, sau cu blana vulpii? Pretinsul raport făcut de o comisie condusă de domnul Vladimir Tismăneanu culpabilizează poporul român în întregime, culpabilizează Biserica, mai trebuia o completare cu privire la intelectuali… Şi mai grav este faptul că aceste absurdităţi ajung în manuale, elevii îl văd pe Patriarh ciocnind un pahar cu Ceauşescu, află că părinţii şi bunicii lor au fost nişte nemernici, că împotriva comunismului au luptat doar nemţii şi evreii din România.
Părerea mea este că istoria României dintre 1948, primul an de republică, şi 1989, ultimul an al lui Ceauşescu, trebuie împărţită în două.
Prima perioadă, care ţine până la mijlocul anilor 60, este perioada tare, dură, plină de crime şi torturi, este perioada stalinistă, care la noi continuă cel puţin zece ani după moartea lui Stalin. În această perioadă invadatorul sovietic se bazează pe cei mai declasaţi oameni din ţară, pe oameni fără instrucţie, dar şi fără caracter, brute capabile să execute orbeşte ordinele. Elita intelectuală, politică, militară, eclesiastică este încarcerată şi lichidată până în 1964, când eliberarea celor care au rezistat detenţiei nu mai reprezenta un pericol pentru comunişti. Ţăranii, adică Oamenii Ţării, au fost lichidaţi nu doar prin colectivizare, ci şi la propriu, cu gloanţe. Represiunea armată faţă de cei care se opuneau colectivizării este un capitol de istorie care trebuie scris; chiar Ceauşescu, în calitatea lui de ofiţer, a condus asemenea represalii. Acestei terori poporul român i-a răspuns cu o rezistenţă armată bine organizată, condusă de unii membri ai elitei care au reuşit să se sustragă încarcerării şi sprijinită de întregul popor, care s-a opus eroic invaziei comuniste. Poporul nostru a dus de unul singur un război tragic, în măsura în care nu ştia că a fost trădat, că în zadar aştepta să vină americanii…În nici una dintre ţările ocupate de comunism nu a existat o asemenea rezistenţă armată, nici ca amploare, nici ca durată. Sutele de mii de români care au murit în închisorile comuniste, sau în munţi, cu arma în mână, sunt nu numai eroii, dar şi sfinţii noştri, apărători prin jertfă ai Credinţei şi ai Patriei. Părintele arhimandrit Iustin Pârvu, unul dintre supravieţuitorii holocaustului comunist, a închinat ctitoria vieţii lui, Mănăstirea Petru Vodă, martirilor acestei lupte şi dreptcredincioşii care intră în Biserică se închină la moaştele unor sfinţi necunoscuţi, culese cu evlavie din gropile comune de la Aiud.
Pe la mijlocul anilor 60 teroarea fizică a fost, treptat, înlocuită cu teroarea morală. Se spune că civilizaţia a apărut atunci când a apărut prima înjurătură. Omul nu şi-a mai exprimat dezacordul faţă de celălalt printr-o bâtă, sau o piatră ţintită în capul preopinentului, ci prin înjurătură. Duelul a fost înlocuit de polemică! Putem spune deci că a doua jumătate a perioadei comuniste a înlocuit teroarea barbară cu teroarea civilizată. Era şi un banc: Au fost puşi în cuşti separate şoareci muncitori şi şoareci intelectuali. Li s-au oferit condiţii identice de viaţă şi s-a observat că şoarecii muncitori se îngrăşau, se înmulţeau, nu mai puteau de bine, în timp ce şoarecii intelectuali slăbeau, se ofileau, mureau pe capete. De ce această diferenţă, doar li s-au oferit condiţii egale de viaţă? Da, numai că şoarecilor intelectuali li se arăta de câteva ori pe zi pisica! Nu mai erau închişi, nici nu erau bătuţi la tălpi, sau încarceraţi, dar nu aveau voie să călătorească, nu puteau da doctorate fără aprobare de la partid, nu puteau să publice decât ce li se permitea etc. Teroarea devenise de catifea, chiar dacă în mănuşa de catifea se ascundea de cele mai multe ori un pumn de fier. Şi activiştii, şi securiştii nu mai erau analfabeţii din anii 50, erau obligaţi să facă o facultate, chiar şi doctoratul (!), tovarăşa „acad. dr. ing.” chiar credea că este „savant de renume mondial” şi cerea subordonaţilor atestate universitare. Îmi amintesc de un secretar de partid de la raionul Huşi pe care l-am cunoscut în căminul studenţesc unde stăteam în timpul unul stagiu de perfecţionare. Era „student” la istorie şi avea de dat examen la latină. „Tovarăşu’, eu am campanie agricolă, numai de latină nu-mi arde. Am auzit că profesorului îi cam place să bea, aşa că am adus nişte vin de Huşi, oare mă trece dacă-i dau câteva damigene?” Cred că profesorul a acceptat vinul, neştiind că după treizeci de ani ar putea fi taxat drept colaboraţionist! Teroarea de catifea a înlocuit distrugerea elitelor prin lichidarea lor, cu distrugerea elitelor reale prin ridicarea unor false valori, printr-o anomie care a dus la formarea unor structuri sociale amorfe, uşor de manipulat, decerebrate.
Împotriva acestei crime diabolice, care urmărea transformarea unui popor întreg într-o populaţie de mancurţi, intelectualii autentici au opus o rezistenţă de catifea – atât de hulita rezistenţă prin cultură. Mii de profesori care au realizat o tenace, continuă, asiduă educaţie umanistă, patriotică, anticomunistă zecilor de generaţii de elevi care au trecut prin şcoală în aceşti ani au făcut infinit mai mult pentru păstrarea fiinţei noastre naţionale şi a valorilor umaniste decât povestea cu blana vulpii, sau cea cu batistuţa… Mii de scriitori, actori, muzicieni, pictori, savanţi au creat opere care au păstrat în aceşti ani România în topul popoarelor civilizate, în ciuda efortului făcut de propaganda de partid de a distruge valorile autentice. Rezistenţa prin cultură nu este, cum spunea cineva, un oximoron, eu aş spune că este un… pleonasm! Cultura autentică este un mod ideal de a rezista oricărei dictaturi. Cum se spune la şcoală, „orice scriitor adevărat a criticat societatea vremii lui”! Cei care susţin falsitatea acestei idei au suficiente argumente din viaţa de zi cu zi, căci au fost şi mii de profesori care, obedienţi, au aplicat slugarnic „indicaţiile de partid”, au fost şi actori care au recitat ode închinate asupritorilor, au fost şi poeţi care le-au scris, au fost şi mulţi care au plecat capul şi s-au făcut că nu văd cum este distrusă Ţara. Polemica necesară se putea duce şi violent, gen Paul Goma, dar şi implicit, cum spunea că se opune N. Manolescu. Întrebat fiind de ce nu ia atitudine împotriva celor de la „Săptămâna”, a spus că el ia atitudine, în sensul că nu-i citează! În aceste condiţii graniţa dintre rezistenţa de catifea şi colaboraţionism devine foarte fluidă. Protestul cu care ilustrul critic a întâmpinat-o pe doamna Herta Műller este justificat, însă nu domnul N. Manolescu era persoana cea mai îndreptăţită să protesteze.
Cei care au opus, în toţi aceşti ani, o tenace rezistenţă de catifea au fost intelectualii autentici. Dacă vom face deosebirea dintre intelectualii autentici şi cei despre care G. Călinescu spunea că sunt „impiegaţi”, aşadar funcţionari mărunţi, chiar dacă au studii superioare, atunci vom face vizibilă graniţa de care vorbeam mai sus.
Prima şi cea mai importantă calitate a intelectualului autentic este aceea că el trăieşte în lumea valorilor ideale. Adevărul, Binele şi Frumosul sunt pentru intelectual spaţiul său de existenţă, transistoric, atemporal, un spaţiu al esenţelor veşnice din care el coboară în lumea dominată de valori-mijloc, sau de valori-scop, cum ar fi economicul, socialul, politicul. Atunci când un intelectual autentic intră în politică, el coboară, spre deosebire de restul oamenilor pentru care angajarea politică este o aspiraţie, ea poate încununa eforturile unei vieţi. Din zona eterată a idealului nu se poate urca decât doar spre sacru, doar Dumnezeu este mai sus de valorile ideale. Rezumând, valorile fundamentale se aşează pe o cruce astfel:

SACRUL

ADEVĂRUL    FRUMOSUL    BINELE

POLITICUL

SOCIALUL

ECONOMICUL

Majoritatea oamenilor trăiesc în zona primelor trei valori pe care şi le asumă, le transformă din valori-scop în valori-mijloc, aspirând spre SACRU, de fapt spre mântuire, la care puţini ajung. Comunismul a răsturnat, demonic, această cruce punând economicul deasupra, ca valoare supremă, când ea stă de fapt la baza acţiunii de valorizare a lumii de către om. Locul intelectualului este, aşa cum bine spune T. Arghezi, „între vecii şi ceaţă”. El îşi ţinteşte ochii „la steaua singurătăţii” (Eminescu), el este „exilat în absolut” (Al. A. Philippide). Acest joc oarecum esoteric cu cifra şapte şi cu semnul sacru al crucii descrie o posibilă ierarhie a principalelor categorii axiologice. Dincolo de ierarhie însă există şi o sinergie foarte complexă a valorilor, a cărei analiză ne-ar lua multe pagini. Pentru cei interesaţi fac trimitere cel puţin la teoria valorilor a lui Lucian Blaga, la studiul lui Tudor Vianu şi la „Logica frumosului” de Liviu Rusu.
Când intră în politică, intelectualul coboară şi de cele mai multe ori este hulit, deoarece nu este înţeles, cum s-a întâmplat în ultimii ani cu domnul profesor Emil Constantinescu, sau ideile sale sunt „operaţionalizate” de „băieţii deştepţi” în folosul lor, astfel încât de cele mai multe ori se obţine contrariul celor scontate. L-am dat de exemplu pe domnul profesor Emil Constantinescu, deoarece înainte de 1989 intelectualii autentici nu puteau accede la politic, lor nu le rămânea decât să opună regimului opresiv rezistenţa de catifea a culturii.
Când, imediat după evenimentele din decembrie, se vorbea despre Ana Blandiana, sau despre Doina Cornea, ca despre nişte „disidente”, eu am protestat violent într-un articol apărut foarte cenzurat (chiar aşa!) în „Tribuna învăţământului”. Spuneam acolo că disidenţi sunt Ion Iliescu, sau Dan Deşliu, adică nişte comunişti care au întors armele, nu Ana Blandiana, care a opus prin tot ce a scris până la revoluţie o continuă rezistenţă regimului comunist. Putem vorbi despre un exil intern, mai important pentru lupta de rezistenţă anticomunistă decât exilul extern, pe care toţi românii l-au simţit alături, ca pe un sprijin tăcut, nevăzut, dar dătător de încredere şi speranţă.
Rezistenţa prin cultură, această rezistenţă de catifea nu a fost deloc spectaculoasă, dar a fost continuă, tenace, capabilă să menţină în viaţă spiritul poporului nostru. Intelectualul care ducea această eroică luptă anonimă trăia – şi trăieşte! – în zona eterată a valorilor supreme. Din această perspectivă el creează, el nu este un consumator, ci un creator de valori şi priveşte cu un firesc spirit critic spre lumea valorilor inferioare. Criptocomunismul – cum îi spunea domnul Corneliu Coposu – instaurat la noi după 1989 a văzut în intelectualii autentici duşmanii săi cei mai periculoşi. Lozinci ca „moarte intelectualilor”, „noi muncim, nu gândim”, violenţa cu care a fost lichidată Piaţa Universităţii, ostilitatea cu care a fost tratată Alianţa Civică, această excepţională formă organizată a intelectualilor de intervenţie în viaţa publică, iată reacţii ale comuniştilor şi ale securiştilor transformaţi peste noapte în politicieni „democraţi” la încercarea intelectualilor de a ieşi din exilul intern şi de a se angaja în politic.
Vorbeam mai sus de insesizabila graniţă dintre rezistenţa de catifea şi colaboraţionism. Păi este graniţa dintre intelectualul autentic şi cel despre care G. Călinescu spunea că este „impiegat”. Atunci când scrii ode închinate opresorilor pentru a avea limuzină şi vilă, sau pentru a fi ambasador la Paris, evident ai abdicat de la calitatea de intelectual. Atunci când foloseşti valorile ideale – Adevărul, Frumosul, Binele – în scopuri inferioare: economice, sau politice, evident intri în rândul „impiegaţilor” şi poţi fi acuzat de colaboraţionism. Rezistenţa prin cultură a existat şi în paralel cu rezistenţa armată, între 1948 şi 1964, există şi după 1989. Ea reprezintă modul particular în care intelectualul intervine/ acţionează/ creează în lume.

Publicat în Fără categorie | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Ziua Naţională a României

Ziua Naţională a României

 

Ideea că ziua de 1 Decembrie nu este potrivită pentru a sărbători Ziua  Naţională a României este aproape unanim acceptată. S-au adus sute de argumente, de la adevărul că românii nu se pot bucura de ziua lor pe viscol sau ploaie, în plin post al Naşterii Domnului, până la adevărul că Ziua Naţională este ziua de naştere a unei naţiuni şi ea coincide la mai toate popoarele cu Ziua Independenţei. Ctitorii României moderne s-au gândit la acest lucru atunci când au legat trei mari evenimente din viaţa românilor: venirea pe tron a Regelui Carol I, Declaraţia de Independenţă şi proclamarea Regatului de ziua de 10 Mai. Frica de regalitate a criptocomuniştilor din PSD sau din PD a făcut ca sărbătoarea noastră naţională să fie mutată la început de decembrie. Ei nu înţeleg faptul că Declaraţia de Independenţă a fost semnată de Regele Carol I, care a şi condus armata în luptă, că Unirea este un proces complex, care a fost desăvârşit la 1 Decembrie 1918 sub sceptrul Regelui Ferdinand I, că actul de la 23 August nu ar fi fost posibil fără contribuţia Regelui Mihai I, deci şi ziua naţională de pe vremea comunismului, şi cea de acum celebrează  evenimente istorice ale căror protagonişti au fost regii României.

Anul acesta, însă, agresiunea emoţională şi informaţională împotriva românilor prilejuită de Ziua Naţională a fost de o violenţă inimaginabilă. Pe lângă „tradiţionala” (?) mâncare de fasole cu sau fără cârnaţi, la care se înghesuie nevoiaşii, spre marea satisfacţie a televiziunilor care nu încetează să filmeze oameni sărmani îmbulzindu-se, ca şi cum dacă am muta scena la New York  oamenii săraci nu s-ar înghesui la fel, pe lângă absurdul depunerii unei coroane la Arcul de Triumf, ca şi cum ar fi vorba de o comemorare, nu de o aniversare, anul acesta am avut parte de încă două grave insulte:

Preşedintele, absent nemotivat de la parada militară, deoarece nici o reuniune internaţională nu era mai importantă ca Ziua Naţională a României, a fost înlocuit, penibil, de un personaj ridicol, care să-i facă pe români să se simtă şi mai umiliţi. Dacă preşedintele ţării a fugit de la paradă din laşitate, să nu suporte el huiduielile previzibile, trebuia măcar să respecte Constituţia şi să-l lase pe preşedintele Senatului să primească defilarea.

Mai gravă însă a fost transmisiunea  efectuată de TVR1 – televiziunea prezidenţială! –   de la Parada Militară. Arborând un tricolor mâzgălit cu portocaliu, TVR1 nu a transmis trecerea ostaşilor Armatei Române pe sub Arcul de Triumf, ca semn al  suveranităţii, independenţei, eroismului poporului român de-a lungul istoriei, ci ca pe o expresiei a ticăloşiei noastre, a neputinţei de a ne apăra Patria. Mândrele şi arătoasele detaşamente ale diferitelor arme nu erau filmate când treceau pe sub Arcul de Triumf, ci când treceau pe lângă o baltă, parcă parada se desfăşura într-un cartier cu străzi desfundate. Ofiţerul care comenta evenimentul încerca să sublinieze valoarea de simbol a defilării, dar „ziaristul” televiziunii sublinia mereu doar defectele: că dotarea armatei este proastă, că nu mai avem avioane, că au murit nu ştiu câţi soldaţi pe câmpul de luptă, că americanii s-au îndurat de noi şi ne-au dat nişte maşini blindate pe care ei oricum le aruncau, că au murit nu ştiu câţi ostaşi în ţară, în timpul unor aplicaţii etc. Veţi spune că toate aceste lucruri sunt adevărate. Sigur că sunt, dar nu de Ziua Naţională este cazul să le aminteşti. Orice om, chiar cel mai amărât, de ziua lui este felicitat şi i se cântă „La mulţi ani!” Cu atât mai mult Ţara, care ar trebui iubită şi în somn, de ziua ei nu trebuie beştelită; avem timp restul zilelor dintr-un an! În sfârşit, chiar şi pe timpul comuniştilor partea cea mai spectaculoasă din defilare era retragerea fanfarei militare. Acum televiziunea a tăiat transmisiunea chiar înainte de retragerea fanfarei, probabil de frică să nu transmită în direct huiduielile previzibile adresate în contumacie preşedintelui. Transmisiunea efectuată de TVR1 de la parada militară a fost un foarte violent atentat informatic şi emoţional la adresa poporului român.

Cine-i interesat să-i umilească pe români, să-i facă să-şi ia lumea în cap şi să plece unde or vedea cu ochii, să-şi lase de izbelişte averea, rudele şi prietenii, mormintele strămoşilor şi să devină un popor de nomazi? Acest foarte grav atac emoţional este mai eficient pentru duşman ca toate armele din lume, că nu distruge valorile materiale, distruge doar oamenii. Preşedintele, care îi îndemna pe români să părăsească ţara, este apărătorul integrităţii, al unităţii şi suveranităţii României, cum scrie în Constituţie, sau este „coadă de topor”, vorba lui Grigore Alexandrescu?  Falnica Armată Română este un simbol al integrităţii, unităţii şi suveranităţii României, este a doua instituţie după Biserică în care poporul român are încredere şi la care priveşte cu mândrie, sau este o adunătură de neisprăviţi, care dau onorul călcând, voioşi, prin balta filmată obsesiv de TVR1?

Dacă printre politicieni, militari, oameni de cultură, industriaşi există încă oameni cărora le pasă de ce se întâmplă cu România, este necesar să-şi pună întrebările de mai sus şi nu doar să se lamenteze, ci să găsească soluţia ieşirii urgente din această mortală criză morală. Dacă permitem în continuare această batjocură, anii existenţei României ca stat suveran, unitar şi independent sunt număraţi!

 

Notă: Am scris acest text chiar în ziua de 1 Decembrie. Mi s-a părut că nu trebuie postat, dar interviul acordat ieri de preşedinte postului prezidenţial de televiziune m-a determinat să-l public on line. Doamne ajută!

Publicat în patriotism | Lasă un comentariu